“Sărmanul meu Yorick,

ai fost parte din acea tehnologie care ne-a dat divertisment infinit, distracție și distragere, troli și confuzie. S-a spus că e totul despre numere, apoi noi am uitat ce e acolo – sau poate n-am știut niciodată – apoi ne-am amintit iar când ne-am amintit, ne-am speriat și tot n-am înțeles.

Am crescut jucându-ne cu ce e acum adunat în tine:

-           telecomanda care era mereu la tata când el stătea pe canapea și noi i-o șterpeleam să mutăm pe Cartoon când începea Jonny Quest;

-           telefonul pătrățos cu taste pe care l-au adus acasă într-o zi și l-a înlocuit pe cel cu rotiță și care a și dispărut într-o cutie, unde mai apoi a dispărut și celălalt;

-           unitatea centrală a primului calculator primit care trona în sufragerie, alb, mirosea puternic a un soi de plastic, un miros nou în casa noastră, cu monitorul mare, mouse-ul și

tastatura părea un general care așteaptă să fie servit, zumzăiam în jurul lui, nu știa să facă prea multe;

-           tableta cu design versatil, pentru adulții care deveniserăm, pe care aveam acces nelimitat și abonament la câteva tipuri de site-uri și jocuri, nu toate legale sau decente, dar tot Solitaire ne amintea de vremea în care ce se vedea era mai aproape de aparatura brută.

Așadar, am crescut jucându-ne cu procesoare care conduceau aceste device-uri și cărora poate generații următoare li se vor ruga păgân – sau le vor demoniza, totuna. Dar cel mai probabil în scurt timp vor deveni decor.

Acces nelimitat: acesta a fost divertismentul infinit. Sau așa l-am crezut noi. Puteam accesa orice, puteam intra peste tot sau accesul ne era condus/condiționat? De fapt, la un moment dat, totul a fost la liber, dar pur și simplu se derula în gol și prea puțin mai aveai ce găsi relevant. Cele mai recente dintre aceste plăci de bază lucrau la un internet ca o necropolă prin care poți merge zile în șir dând de tot felul de lucruri și practic fără să dai peste nimic. Erau reclame într-o lume în care scăzuse puterea de cumpărare, dar nici n-ar fi fost asta problema, ci faptul că aceste ads simulau un creier, o prezență, la care alte ads de tip boți-terapeuți le făceau terapie. Erau troli care simulau conversațiile și interacțiunile. Erau micro-programe care simulau situații ca-n reality show-uri. Erau useri care preferau și asta.

Și între toate, plăcerea rămânea încă instinctuală, doar că încetinită.

Și acum le găsim adunate pe toate acestea aici, în acest super-cap, mother of motherboards, nici cu totul vindecați, nici conștienți, doar melancolici, ne lipsesc întrucâtva tipurile de manipulare, încă sperăm ca un procesor să refacă amintirile copilăriei noastre

să se simtă reale.” - Ioana Iuna Șerban

Adrian Piorescu (n. 1997, Craiova) este absolvent al Universității Naționale de Artă din București, clasa profesorului Aurel Vlad, având o licență și un master în sculptură. În practica sa artistică explorează relația dintre umanitate, tehnologie și natură. A câștigat Marele Premiu la Ediția Națională – 2024 a „Premiilor Crama Oprișor pentru Desen Contemporan – Muzeul Național de Artă Contemporană din București” și în 2025 Premiul inaugural de achiziții – Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), acordat în cadrul Târgului de Artă Contemporană RAD 2025.

Ioana Iuna Șerban (n. 1990, Brăila) este poetă, curator la MARe/Muzeul de Artă Recentăm și doctor în filologie/studii vizuale, cu o teză susținută la CESI/Centrul de Excelență în Studiul Imaginii în care analizează relația dintre text și imagine în arta contemporană. Expozițiile pe care le curatoriază investighează posibilitatea unor lumi și proiecțiile inerente pe care ni le facem. Are publicate trei volume de poezie, cel mai recent fiind „Fată întâlnește instituție” (2024, Vellant).